Cartea - “Nouă decenii de fotbal pe malul Borcei”, aproape de lansare

În acest an, fotbalul jucat în municipiul de la malul Borcei, Călăraşi, a împlinit 90 de ani!

Cartea “NOUĂ DECENII DE FOTBAL PE MALUL BORCEI” va fi lansată cel mai probabil joi, 25 noiembrie 2010 în sălile de etnografie ale Muzeului judeţean “Dunărea de Jos” (bloc Arcadia, parter), începând cu ora 10,30. Cunoscutul cronicar sportiv, Laurean Moţăţăianu, editorul acestei cărţi, a avut amabilitatea de a oferi cititorilor noştri câteva frgmente din ”comoara” clubului de fotbal Dunărea Călăraşi care va apărea în curând.

Prima atestare documentară, aminteşte de echipa “Ialomiţa”, o echipă “de duminică sau sărbători legale”, înfiinţată de către fraţii Votzet - ofiţeri la Regimentul 20 atrilerie. Nu era nici asociaţie, nici club. Era simplu, o echipă! Nu juca în nici un campionat, fiind mai mult o distracţie pentru zilele de duminică sau sărbători legale când tinerii călărăşeni - şi nu numai - se adunau pe primul teren de fotbal (maidan, cum se numea atunci), amenajat (e mult spus!) şi jucau fotbal. Ore întregi. Până oboseau, sau îi alunga întunericul!

Un martor al acelei vremi descria, în urmă cu zece ani, un meci: “Fotbalul, în urmă cu vreo 80 de ani, încă neorganizat, se juca de mici grupuri de prieteni. Împreună cu unii ofiţeri, funcţionari, elevi, profesori şi muncitori călărăşeni, alcătuiserăm, fără nici o formalitate oficială, o primă echipă pe care am botezat-o “Ialomiţa” şi jucam pe un teren aflat lângă Regimentul 20 artilerie (n.n. zona Fabrica de confecţii - Colegiul Naţional “Ştirbei Vodă”) Ţin minte că la primul meci, la o sărbătoare organizată de Primărie, a fost tare greu să adunăm 11 adversari. Pănă la urmă s-a jucat 9 la 9, mulţi dintre jucătorii “adverşi” fiind daţi de … echipa noastră. A învins “Ialomiţa” şi am primit o cupă dată de o societate de binefacere.”

A fost primul trofeu al fotbalului călărăşan pe care ni-l aduc în amintire Rădulescu, Costică Mateescu, Belciu, Ştefan Soare etc. Prima minge “adevărată”, de fotbal, au adus-o, în 1919, fraţii Szabo şi Albert Naghy, de “loc” din Arad, care făceau armata la Călăraşi. La începutul anului 1920, a apărut şi primul club de fotbal, cu o organizare sumară, dar eficientă. După apariţia claselor de curs superior la liceu, un grup de elevi, din iniţiativa lui Ştefan Soare, au înfiinţat echipa de fotbal VICTORIA, (devenită în scurt timp, oficial, Asociaţie Sportivă), din care făceau parte: Constantin Belciu, V. Chiracu, Florian Buterez, George Rădulescu, Costel Marinescu, Lazăr Belcin, Valentin şi Felix Ţopescu. Este momentul oficializării fotbalului în oraşul de pe malul Borcei.

“Stadionul” era pe maidanul localităţii, în faţa Regimentului de artilerie. Nu avea nici un marcaj, iar mingea o confecţionau din petice de postav (de la reformele militare procurate de la regiment). “Când am primit mingea de la “defuncta echipă Ialomiţa” a fost sărbătoare cinstită cu un meci zdravăn”- îşi aminteşte Felix Ţopescu. Şi tot el ne “spune” mai departe: “Pantofii erau înlocuiţi cu un fel de sandale confecţionate din bocanci reformaţi, legaţi de picior cu sfori. Important era “bombeul”. Preşedintele A.S. VICTORIA Călăraşi a fost locotenentul Rusu Nicolae, iar preşedinte de onoare, din 1939, a fost Lazăr Belcin.

Cum era şi normal, odată începutul fiind făcut, în presa vremii se consemna: “Câteva răzleţe echipe de fotbal, care apăreau azi şi dispăreau mâine, formate din elevi şi foşti elevi, populau cu strigătele lor terenurile goale din faţa regimentelor de infanterie şi artilerie aflate la marginea oraşului, la care se alăturau şi tineri militari”.

Anul 1922 este anul apariţiei a două echipe puternice, la Călăraşi. Din iniţiativa fraţilor Atanase şi Mişu Niţescu, fraţii fostului arbitru internaţional Cornel Niţescu se înfinţează, în vară, echipa TRICOLORUL ca filială a clubului de divizia A, Tricolorul Bucureşti al cărui vicepreşedinte era Hary Muşetescu, unchiul fraţilor Niţescu.

Tot în acel an, după începerea şcolilor, Felix Ţopescu şi un grup de liceeni, înfinţau VENUS Călăraşi. Despre acest “eveniment” Felix Ţopescu ne-a lăsat o amintire savuroasă: La noi, la Călăraşi, luase avânt fotbalul căruia îi dedicam tot timpul liber. Pe terenul improvizat lângă Regimentul de Artilerie, băteam mingea de dimineaţă şi până când luna ne alunga la casele noastre.

Porţi nu aveam, le marcam cu hainele puse ghemotoc. La început, singura minge (şi aia peticită) ne era pusă le dispoziţie de Robert Leopold, un curelar de pe calea Bucureşti, care făcea hamuri pentru căruţaşi. Îi plăcea fotbalul şi ne îndrăgise pe toţi cei care apelam la ajutorul lui. Pot spune că îi datorăm multe din ceea ce am realizat pentru progresul fotbalului la Călăraşi….

O parte importantă din carte, botezată “sus-generis”, perioada romantică a fotcalului călărăşean, reţine atenţia prin mărturiile lăsate posterităţii de regretaţii av. Marin Giurcă sau general Felix Ţopescu, meritul autorului nefiind altul decât de a înlătura colbul uitării, aşternut pe nedrept peste fapte şi oameni fără de care istoria acestor locuri ar fi săracă.

Perioada modernă a fotbalului din municipiul Călăraşi, aminteşte de F.C. Călăraşi (divizia B) sau Progresul Călăraşi (divizia C), sau echipele • Sportul Călăraşi, în perioada 1952 - 1955; • Progresul Călăraşi, în perioada 1954 - 1957 (Unirea Călăraşi - 1957-1959); • Olimpia Călăraşi, în perioada 1955 - 1959 (Voinţa - 1946 - 1957 şi 1959-1962); • Energia IGO Călăraşi, în perioada 1959 - 1964, ultima fiind cea care a “oferit” călărăşenilor “Celuloza” şi mai apoi “Dunărea”, cu performanţele pe care aceste două echipe le-au realizat din anul 1968, anul revenirii fotbalului călărăşean în elita fotbalului naţional şi până în prezent.

Oameni, fapte, meciuri amicale sau oficiale, construcţia stadionului “Municipal”, miile de spectatori care şi-au aclamat (sau blamat) eroii meci de meci, dar i-au iubit aşa cum numai locuitorii acestui municipiu ştiu să-şi iubească idolii din fotbal, conştienţi fiind că, nimeni niciodată nu le va oferi alta.

“Lăsându-vă plăcerea de a citi această carte, o încercare temerară în istoria municipiului nostru, nu pot să nu aduc un omagiu celor care, la momentul apariţiei cărţii, nu mai sunt printre noi, dar care alături de cei care vor avea ocazia să aprecieze efortul de a scrie această carte şi care au lăsat o parte din viaţa şi faptele lor pentru fotbalul călărăşean. Şi nu în ultimul rând, cartea oferă un omagiu celor care adulaţi blamaţi au lăsat posterităţii cronici de jocuri, amintiri, fapte şi descrieri pe care trebuie să nu le uităm şi pe care trebuie să le transmitem urmaşilor, iar ei la rândul lo, urmaşilor …

Cartea nu se termină când veţi termina de lecturat cele 575 de pagini, cu foarte multe fotografii unicat şi cu mărturii pe care nu avem dreptul să le uităm. Cartea va continua şi este de datoria urmaşilor să o continue, începutul de drum fiind deschis (bine sau rău, o să apreciaţi dumneavoastră, iar aprecierea dumneavoastră este fără recurs) şi va avea atătea volume cât timp ca exista acest municipiu sfinţit de apele Dunării, pentru că tot atâta timp va exista şi fotbalul, sportul în ansamblul său”.